Duminică, 27 septembrie, s-au împlinit 15 ani de la trecerea la Domnul a părintelui Adrian Făgețeanu, mărturisitor al credinței în temnițele comuniste.
Părintele Adrian Făgețeanu a petrecut 12 ani în temnițe, fiind închis la Galata, Văcărești, Brașov, Târgu Jiu, Slobozia, Făgăraș, Jilava, Canal, Aiud și Suceava.
Viața părintelui Adrian Făgețeanu
Părintele Adrian Făgețeanu s-a născut la 16 noiembrie 1912 în Deleni, lângă Cernăuți, într-o familie de preot, notează Doxologia.
Studiile medii le susține la vestitul liceu „Aron Pumnul” din Cernăuți, urmând ca între anii 1931-1937 să obțină o diplomă de licență în Drept.
În anul 1943 se călugărește la Mănăstirea Putna, timp în care studiază Teologia la Suceava (1943-1947).
După absolvirea Facultății de Teologie se stabilește în București, unde se apropie de Mănăstirea Antim.
Urmează o perioadă de grele încercări, petrecând 12 ani în temnițele comuniste, fiind închis la Galata, Văcărești, Brașov, Târgu Jiu, Slobozia, Făgăraș, Jilava, Canal, Aiud și Suceava.
În anul 2003, la vârsta de 91 de ani, Părintele Adrian părăsește Mănăstirea Antim, pentru a trăi ca sihastru la Schitul Locurele, din apropierea Mănăstirii Lainici, unde rămâne până în anul 2011, când starea lui de sănătate se înrăutățește.
Părintele Adrian Făgețeanu a trecut la Domnul la 27 septembrie 2011, la spitalul „Dr. Marius Nasta” din București, la vârsta de 99 de ani. A fost înmormântat sâmbătă, 1 octombrie 2011, în cimitirul Mănăstirii Lainici.
Cuvinte duhovnicești
„Actul de credință angajează omul întreg, cu tot sufletul și cu tot trupul. Credința nu e doar o adeziune intelectuală la învățătura creștină despre Dumnezeu, ci este un mod de viață susținut de harul divin.”
„Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Acolo prețuiai tot darul lui Dumnezeu. Prețuiai aerul pe care, într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura ușii. Prețuiai pâinea, alături de mierea unei vorbe bune”.
„Sfințenia adevărată înseamnă o stare de curăție de toate patimile sufletești și trupești, mai ales de mândrie și slavă deșartă. Falsa sfințenie însă caută cu tot dinadinsul celebritatea, simulând smerenia și iubirea pentru a-și atrage admirația. Sfântul adevărat are putere să suporte chiar nepopularitatea, pentru că are alte bucurii și nu are nevoie de hrana laudelor omenești. Peste tot el caută să treacă drept un om neînsemnat. Pe sfinții adevărați îi descoperă Dumnezeu fără voia lor, și, de cele mai multe ori, numai după moartea lor.”
