Părintele Adrian Agachi, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, a evocat joi jertfa martirilor din temnițele comuniste, subliniind importanța curajului și a credinței pentru rezistența în fața terorii impuse de regimul ateu.
„Exemplul personal al martirilor din temnițele comuniste mărturisește că, fără speranță și curaj, nu pot spori nici credința, nici libertatea, nici demnitatea – adevăratele fundamente ale unei societăți sănătoase, vii și mature”, a subliniat părintele Adrian Agachi, purtător de cuvânt al Patriarhiei Române.
Reamintim că joi, 14 mai, este Ziua martirilor din temnițele comuniste.
Redăm integral mesajul părintelui Adrian Agachi:
„Astăzi este ziua națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste.
În noaptea de 14 spre 15 mai 1948, peste 10.000 de persoane au fost arestate de regimul comunist ateu și condamnate ulterior la ani grei de temniță, pentru că mărturiseau credința în Hristos și susțineau normalitatea, libertatea și demnitatea în fața unui regim totalitar. Dar mai ales pentru că înfruntau, cu curaj și speranță în Hristos, frica și teroarea pe care comunismul ateu încerca să le instaureze pretutindeni.
Frica nu poate niciodată să reprezinte un liant social puternic.
Frica reciprocă dintre oameni este cea care conduce cel mai repede la dezbinare și dezorganizare, la renunțarea la orice sprijin al rațiunii și la beneficiile aduse de o inimă curajoasă și puternică.
În vremea regimului comunist ateu, frica a fost cea care a guvernat în cea mai mare măsură relațiile dintre oameni: frica de închisoare, frica de delatori, frica de un viitor nesigur, sumbru și înfricoșător.
Acest sentiment, foarte puternic în sine, a început să se disipeze odată cu căderea comunismului.
Acum oamenii nu se mai tem de aceleași perspective de care se temeau atunci.
Însă acum oamenii se tem acum de eventuale crize economice, sociale sau politice, de războaiele care nu mai contenesc și de incertitudinea perpetuă a zilei de mâine.
Frica își reia, treptat, poziția dominantă.
Pentru că ea se naște din permanenta incertitudine a activităților omenești, lumești.
„Trebuie să se teamă de mulți cei de care se tem mulți”, spunea înțeleptul P. Syrus.
Aici intervine „medicamentul” speranței.
Speranța în Dumnezeu, nu în oameni.
Speranța în înțelepciunea lui Dumnezeu și în purtarea Lui de grijă.
Speranța în călăuzirea acestei lumi prin harul dumnezeiesc.
Numai astfel putem vindeca această frică tot mai dominantă și acaparatoare a tuturor forțelor sufletești ale omului.
Cine nu poate păstra această speranță în Dumnezeu, ca o lumină mângâietoare a sufletului său, sfârșește inevitabil prin a ajunge la înfricoșarea înrobitoare a propriului suflet.
Și cât de mult contează, mai ales în zilele noastre, să avem toată speranța așezată în mâinile lui Dumnezeu!
Nu există gând mai puternic, nici izvor sufletesc mai răcoritor pentru viețile noastre tot mai zbuciumate.
Iar exemplul personal al martirilor din temnițele comuniste mărturisește că, fără speranță și curaj, nu pot spori nici credința, nici libertatea, nici demnitatea – adevăratele fundamente ale unei societăți sănătoase, vii și mature.
Hristos a înviat!”
