Vineri, 18 septembrie, este prăznuit Sfântul Ilarion Felea, preot și mărturisitor în temnițele comuniste, a cărui canonizare locală a avut loc în 2025.
Sfântul Ilarion Felea s-a născut în Valea Bradului, din părțile Hunedoarei, în 28 martie 1903, în ziua când în calendar este pomenit Cuviosul Ilarion cel Nou.
Dorind să devină preot, asemenea tatălui său, a urmat cursurile Academiei Teologice din Sibiu şi ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti.
Pe lângă teologie, Sfântul Ilarion a urmat și cursurile Facultății de Litere și Filosofie din Cluj, între anii 1927-1929, notează Basilica.
În anul 1927, în biserica din Crișcior, s-a căsătorit cu Valeria. La scurt timp după căsătorie a fost hirotonit diacon, iar, mai apoi, preot și duhovnic, de către Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, în capela mitropolitană de la Sibiu, fiind instalat preot în Valea Bradului, în 1927, la praznicul Schimbării la Faţă.
În anul 1930 a fost rânduit preot la parohia Șega din Arad, unde a dus la bun sfârșit construcția bisericii. Pentru vrednicia sa preoțească, a fost chemat, în anul 1939, de Episcopul Andrei Magieru, ca preot la Catedrala Veche a Aradului, unde va slujii până la ultima sa întemniţare, urmată de moartea martirică. Prin slujirea sa, a însufleţit toată biserica în rugăciune şi credinţă, predicile lui fiind rostite cu o putere care mişca inimile, mai notează sursa citată.
Arestarea
Odată cu venirea la putere a regimului comunist ateu în România, începând cu anul 1945, s-a deschis Drumul Crucii pentru Sfântul Ilarion, care a fost arestat, bătut, înlăturat şi întemniţat de mai multe ori pentru mărturisirea credinţei.
Ultima arestare a Sfântului Ilarion a avut loc în anul 1958, acesta fiind dus la Bucureşti, apoi transferat la Penitenciarul din Cluj, unde a fost judecat și condamnat, în urma unor mărturii mincinoase, la 20 de ani de temniță grea și 8 ani de degradare civică.
De la Cluj a fost mutat la Gherla şi, de acolo, în temnița grea de la Aiud. Ca și atunci când se afla în libertate, Sfântul Ilarion a mărturisit şi în temniţă aceeaşi credinţă nestrămutată în Iisus Hristos, potrivit învățăturilor Bisericii, deşi a fost bătut, ameninţat, înfometat și anchetat până la sleirea puterilor sale trupești.
La Aiud, Sfântul Ilarion a făcut din temniţă un amvon al teologiei, rămânând în conştiinţa deţinuţilor ca un mărturisitor.
În închisoarea de la Aiud, Sfântul Ilarion a trecut la cele veșnice în 18 septembrie 1961, întrucât, deși era bolnav, i s-a refuzat asistența medicală. Două zile deținuții l-au vegheat, apoi a fost dus să fie îngropat în cimitirul comun, nu înainte ca să i se înfigă în inimă o bară ascuțită de fier, chip în care gardienii se asigurau de moartea deținutului.
În timpul înmormântării, care a avut loc noaptea, preoții deținuți, în număr de aproape 400, i-au rostit în tăcere prohodul în celulele lor. Toată viața, Sfântul Ilarion a căutat sfinţenia în Hristos, prin slujirea Bisericii şi a Teologiei, pecetluită prin mărturia cea mai de pe urmă, a morții sale martirice în temniţa de la Aiud.
Mărturia părintelui Ioan Bărdaș
„Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la Trei plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară, au şi dat alarma cei de jos de lângă morgă, unde era mortul:
– Acum îl duce la groapă pe Părintele Felea!
Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului.
Noi stăteam sub pătură, era după ora 10, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot, dacă era preot se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură.
Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă „stăpânirea” de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de evul mediu şi ea se petrecea în evul modern, în era comunistă.
Carul funebru se ducea la Trei plopi, la cap i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului.
Când se încheia prohodul cu cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!”
Preot Ioan Bărdaş, articol preluat din Telegraful român, Nr. 31-34/1994, p. 4/ Sursa: Chilie Athonită
