În noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, de Rusalii, peste 44.000 de persoane din Vestul României au fost smulse din casele lor și deportate în Bărăgan.
Femei, copii, bărbați și bătrâni au fost duși în câmp în plină noapte, fără nicio explicație, fără niciun avertisment.
Români, basarabeni, bucovineni, macedoneni, germani, sârbi din județele Timiș, Caraș- Severin sau Mehedinți au fost forțați să plece din casele lor doar cu bunurile pe care au reușit să le strângă în câteva ore.
Se întâmpla în România aflată în plină ocupație sovietică.
Mărturiile persoanelor sunt impresionante și reprezintă o lecție vie, dar care din păcate nu se învață la școală, pentru ca o astfel de istorie să nu se mai repete niciodată.
„Ne-or dus în Bărăgan chiar în ziua de Rusalii, în 18 iunie. Stăteam în partea astalaltă de casă, tată-meu cu bătrânu dormeau afară, că era cald, acolo sub șotronu ăla cum îi spuneam noi, și dimineața la ora 4 bate cineva la geam. Da noi am simțit că se plimba cineva prin fața casei. Și m-am uitat la geam, am văzut un milițean cu arma în spate, baioneta pe armă, ranița lângă el jos. El numa trei-patru metri se plimba în fața porții, la noi aci. Îi spun la nevastă-mea: măi, ce să fie? Dar, cum o fost horă cu o zi în urmă, în ziua de Rusalii, la ora 6 toată lumea acasă! Or spart hora, nu-i mai voie! Poate vin sîrbii peste noi. S-a întâmplat ceva, război…În gară or fost douășunu de vagoane. Am zis că pentru cereale, dar or fost pentru noi, sătenii care ne-or dus în Bărăgan”. Mircea Popovici, născut în 7 ianuarie 1926 în Iam (județul Caraș-Severin), deportat la Dropia. (pag.158)
„N-am avut apă, că erau săpate cîteva fîntîni acolo, era numa apă sărată ca apa de mare. Ne aduceau apă cu cisterna din Borcea. O apă murdară la care se băteau oamenii și erau foarte mulți în satu meu, c-or fost 1029 de familii care erau dislocați. Și era o grozăvie acolo la apă, cînd trebuia să ia apă, și nu eram obișnuiți, am băut numa apă cu oțet, că altfel n-ai putut. S-a-mbolnăvit lumea, a făcut diferite boli. Am fost în cîmpu liber, nicăieri niciun acoperămînt, ce-or putut oamenii să facă din mobile ce-or avut-o, puțină, ce-o făcut așa, o-njghebat o șatră cum s-ar spune”. Viorica Henț, deportată din Clopodia (Timiș) în Olaru (pag. 93)
„Doru de casă a fost cel mai greu, nu lucru, cu lucru am fost învățați, numa doru de casă și de satu nostru și de obiceiurile din sat, că toate s-au desființat. Atît era de frumos la praznicele noastre când se făceau. Noi am ținut Cuvioasa Paraschiva, părinții mei au ținut Sf Arhangheli, alții au ținut Sf Ilie, fiecare casă și-o avut praznicu ei. Cît era de frumos cînd veneau neamurile, veneau prietenii, veneau vecinii și puneai un pahar de băutură, prăjituri, mîncare, ce făceai, te veseleai, cîte nu vorbeai!”, Maria Mărilă, născută în 3 iunie 1928 în Ciuchici, județul Caraș-Severin. (pag.56)
Sursa: Smaranda Vultur, „Istorie trăită-Istorie povestită. Deportarea din Bărăgan, 1951-1956”, Editura AMARCORD, Timișoara, 1997.
