Duminică, 28 iunie, se împlinesc 114 ani de la nașterea Elisabetei Rizea, icoană a demnității românești și simbol al luptei anticomuniste din România.
Elisabeta Rizea a fost arestată în 1950, pentru ajutorul acordat partizanilor din Muscel, conduși de Toma Arnăuţoiu. A fost eliberată în 1956, doar pentru scurt timp. În 1959 a fost din nou arestată, după prinderea fraţilor Arnăuţoiu, și condamnată la 25 de ani de muncă silnică. A fost eliberată în 1964, prin graţiere.
În total, a stat 12 ani în închisorile de la Pitești, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc și Arad. Elisabeta Rizea a murit la 6 octombrie 2003, la vârsta de 91 de ani.
***
„Deși n-am spus nimic, tot mi-au dat șase ani, că zicea că știu tot, dar nu spun. Că io n-am vorbit nimic. N-am spus nimic. (…) Și, Doamne, mă rugam, întărește-mă, întărește-mă să nu spui nimic. Și am făcut Sfânta Cruce cu limba în gură până acolo. Întărește-mă, Doamne, cum m-ai întărit până acum, mai bine mor aici. M-ar fi mustrat conștiința să știu că i-a împușcat din cauza mea”.
***
„Așa, să-ți povestesc toate chinurile mele, doamnă, când m-a luat domnu căpitan Cîrnu și m-a bătut.
Când m-a bătut cel mai rău, Cârnu, m-a dus la miliție, într-o cameră. A tras o masă. Avea un cârlig mare la mijloc acolo. (…) Și a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, așa, după aia a suit scaunul pe alt scaun și a urcat scaunele pe masă și mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Și era un lanț și a băgat lanțul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini.
Și mi-a fost frică că atunci eram și eu grăsuță, nu prea tare, dar nu eram slută ca acum, și stam și țipam și spuneam: «Domnule, împușcați-mă, tăiați-mi capu’, scoateți-mi ochii, tăiați-mi limba, nu știu de ei, nu mă întrebați, că nu știu! Nu mă chinuiți, nu mă lăsați fără mâini, mai bine împușcați-mă!.»
Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul și m-a lăsat numa-n mâini. Da’ păi tot nu i-am vândut… Și după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo și a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine și-a pus sacul așa, peste mine. Și a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, așa, cu șnur, și m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Cum ziceți să-l iert? Nu pot! M-a dus patru soldați acasă. (…) M-a dus și m-a pus în pat. Am stat zece zile acasă. Mai rămăsese la ochi, aici, ca cum dai cu ceva, așa, oleacă de vânătaie. Da aici în jos eram dungi și niagră ca bluza. Și dungi făcută, dungi cât mâna. Ce să fac? Am răbdat. Am răbdat”.
***
„Am ieșit.Doamne, mergeam pe urmele dumnealui numai făcându-mi crucea. Mulțumeam lui Dumnezeu să am scăpat de nu i-am spus”
(„Povestea Elisabetei Rizea”, ediție îngrijită de Irina Nicolau și Theodor Nițu, București, 1993, pag, 61, pag. 53-54, pag.65)
