Joi, 6 august, se împlinesc 22 de ani de la moartea poetului martir Andrei Ciurunga. Născut în Basarabia și refugiat în România în 1944, Andrei Ciurunga este arestat prima dată în 1945, pentru un articol publicat în „Expresul” prin care îi îndemna pe români să nu accepte comunismul, fiind eliberat după 29 de zile de arest.
Ciurunga este arestat la 2 februarie 1950, în urma unui denunț, și condamnat la 4 ani de închisoare, fiind acuzat de „crimă de uneltire împotriva păcii” pentru volumul „Cântece de dor și de război”.
Este eliberat în ziua de 13 mai 1954 și rearestat în 28 noiembrie 1958, primind o condamnare de 18 ani de muncă silnică, pentru poemele scrise la Canal.
Eliberat în 1964, Andrei Ciurunga moare la 6 august 2004.
***
Nu-s vinovat față de țara mea
„La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.
Nu-s vinovat că mai păstrez acasă
pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă,
cuviincios ca preotu-n altar.
Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din grădina
în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.
Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.
Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
şi c-am chemat la praznic pe oricine,
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.
Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul stea cu stea
şi sfânta noastră pâine de la gură –
nu-s vinovat faţă de ţara mea.
Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.
Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade
îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.
De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.”
***
Canalul
„Aici am ars şi-am sângerat cu anii,
aici am rupt cu dinţii din ţărână,
şi-aici ne-am cununat, cu bolovanii,
câte-un picior uitat sau câte-o mână.
Pe aceste văi şi dealuri dobrogene
am dat cu veacuri înapoi lumina,
amare bezne-am aşternut pe gene
şi le-am gustat în inimi rădăcina.
Aprinşi sub biciul vântului fierbinte,
bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,
am presărat cu mii de oseminte
meleagul dintre Dunăre şi Mare.
Trudind, flămânzi de viaţă şi de pâine,
înjurături şi pumni ne-au fost răsplata.
Să facem drum vapoarelor de mâine,
am spintecat Dobrogea cu lopata.
Istoria, ce curge-acum întoarsă,
va ţine minte şi-ntre foi va strânge
acest cumplit Danubiu care varsă
pe trei guri apă şi pe-a patra sânge.
Iar cântecele smulse din robie
vor ctitori, cu anii care vin,
în cărţile pe care le vom scrie,
o nouă Tristie la Pontul Euxin…”
